Gânduri colbuite, cu suflet de arșiță...

Nu am avut timp în ultimii ani să mă opresc și să mă întreb de ce fac asta. Nu mi-am făcut timp, pentru că nu este nicio întrebare. Roțile din mintea mea se învârtesc la nesfârșit, chiar și atunci când nu fac nimic. 

Merg la serviciu, mă mai văd cu prietenii, dispar pe drumuri  ca să am unde mă întoarce, cu altă perspectivă. Drumurile mele se împletesc cu restul vieții atât de armonios încât nu pare să mai existe nicio diferență. Cum zicea în poveste - "Nici pe drum, nici pe lângă drum... nici călare nici pe jos...".

Mă înclin intre liniile discontinue sau mai puțin intuitive ale drumului. Libertatea e mereu un traseu între două linii; orice altceva e o iluzie. Respirația și răsucirea sigură a încheieturii de la mâna dreaptă sunt mai puțin sesizabile, eclipsate de înlănțuirea ideilor ca un fular proaspăt împletit - un ochi pe față, unul pe dos...

Știu să îți spun despre ordinea în care apar florile - după o iarnă stearpă se inundă câmpurile cu rapița însorită dintr-o dată, ca o bucurie subită. Apoi vin macii tiptil, ca un zâmbet neașteptat și furiș. Apoi tufele nepăsătoare de măceș care îți ies în cale de te-miri-unde și nu știi de ce te privesc timid, din rozul timid al petalelor. Ce să te faci cu pădurile de salcâm pline cu albine înțepătoare? Dar parfumul fin e altfel decât mireasma grea a florilor de tei, care te împresoară posesiv și ți se vâră adânc în suflet, amintind de verile copilăriei și de... Bacalaureat. 

În iunie pândesc, ascunse prin Bulgaria, câmpuri neașteptate de lavandă. Sulfina și florile de câmp sunt mai târziu, în căldura uscată de fân cosit. Merg adânc în munți să caut ținuturile mai răcoroase cu cimbrișor sălbatic, noua mea floare preferată.

Aburul ce iese din asfalt în curbele înrămate cu verdeață din munte și Soarele ce își croiește raze printre picăturile ce atârnă încă între Cer și Pământ îmi dau un sentiment nedefinit. Sunt fericită că trăiesc, recunoscătoare că sunt vie și pot vedea toate astea. E un fel special de fericire, care nu depinde de oameni sau bunuri materiale. Ceva ce avem cu toții înăuntru, dacă nu ne e prea teamă să privim printre crestele colțuroase ale Sinelui veritabil. 

Căldura e asupra mea ca un clopot mare de sticlă de când am ieșit în câmpie. GPS-ul mi-a murit înainte să ajung în oraș. Mă iau după indicatoare, ajung în centru cumva și caut pensiunea X, îmi zic. Intru în oraș, cotesc pe străduțe mai mult instinctiv și mă opresc să caut pe hartă. Ridic privirea și sunt fix pe strada care trebuie, în fața pensiunii căutate. Așa ceva nu se poate!, imi zic. Așa cum se bănuiește că ar exista un Dumnezeu al bețivilor, cu siguranță e și unul al drumeților obosiți. Astfel de întâmplări mă motivează să continui să ajut cum pot, când pot, pe cine pot... pentru că iaca, ajutorul se întoarce înapoi ca un câine credincios, fix când și (de) unde nu te aștepți...

Îmi răsucesc corpul cu grijă între cearșafuri să nu o trezesc pe Bunica, draga de ea... am stat la povești toată noaptea, și arăta iar tânără, ca în zilele copilăriei mele. Încă imi amintesc clar ultimele lucruri pe care le-am vorbit. Deschid ochii în timp ce întind mâna spre cealalt pernă din camera mea single de hotel. Bunica nu mai e din 2010. Iar pe mine mă așteaptă azi un alt drum. Și știu că și noi prieteni. Nimic nu e întâmplător. Nu degeaba am găsit așa de ușor pensiunea și am stat la taifas cu Ea în vis. Azi voi întâlni alți oameni...

Cobor zâmbind spre parcarea unde Valkyrie mă așteaptă cuminte. Motociclismul m-a ajutat să fac ceva important în ceea ce mă privește. M-a scos din mine. Lăsându-mă în voia vântului, mi-am pierdut conștiința propriei ființe. Când sunt pe drum, am atât de multe lucruri de observat încât uit să mă mai gândesc dacă mi-e foame, sete sau mă doare ceva. Nu am timp să mă imbolnăvesc. Nu am timp să ma plâng, și mai ales nu am cui. Prin extrapolare, nu mai fac asta nici când sunt cu cineva.

Nu mai știu exact cine sunt, poate pentru că am observat că pot fi mai mult decât ceea ce credeam că sunt. Sau cu totul altfel. Mai curând știu cum mă percep alții. Și asta nu e rău deloc - te ajută să rămâi cu picioarele pe pământ, chiar când mintea zboară continuu.

Vorbeam deunăzi cu niște prieteni despre avantajele și dezavantajele de a fi trecut de nebunia celor 20 de ani. Și mi-am dat seama de ce înaintarea în vârstă nu mă sperie - pentru că știu destul de multe cât să pot alege să fiu orice aș vrea să fiu. Pot rămâne toată viața o Călătoare, dacă vreau. Sau pot alege să am o familie și să stau pe lângă casă. Câtă vreme alegerea este a mea, nu contează ce e. Nu mai simt că aș pierde ceva, alegând o anume variantă. Drumul este același. Drumul meu. Iar asta mă liniștește. Posibilitățile se construiesc pe măsură ce roata motocicletei rulează kilometrii într-un ghem de gânduri, speranțe și amintiri.  

Nu îmi pune o etichetă, Tu, Cel-Care-Nu-Mă-Cunoaște-Încă. Sunt parte din adierea care mătură silueta neagră și aerodinamică a Valkyriei. Sunt suflet de vânt. Aduc parfum de cimbrișor sălbatic, dacă ai răbdare să descoperi câmpul rece unde crește...