joi, 5 mai 2016

Gânduri într-o ureche, de pe doua roți...

Vârtejuri de gânduri intră în cască odată cu aerul inspirat și își împletesc zborul de aripi în fascicule sparte de verde crud și cenușiu ud de asfalt rulat sub roțile Valkyriei.

Am văzut norul din depărtare și am oprit la timp să îmi pun costumul de ploaie. Florile galbene de pe marginea drumului și-au înclinat corolele în semn de salut, sub bagheta marelui dirijor din simfonia furtunii ce va să vină. Cenușiul albastru al depărtărilor se juca de-a v-ați ascunselea după perdeaua de ploaie.

Ma gândesc la florile de măceș, cum înfloresc într-aiurea pe câmpuri, așa, fără să le pese că le vede cineva...


Schimb două trepte de viteză în jos când intru în sat... merg încet, privită cu suspiciune de ferestrele serioase ale caselor bănățene. Un cățel își flutură vesel coada, zburdând în jurul unei bătrâne gârbovite de povara anotimpurilor. Merge zgribulită, ca și cum ar vrea să ocupe cât mai puțin spațiu în ziua mohorâtă de Mai.

"Om bun, deschide-ne poarta
 Dă-ne o coajă și nu ne goni
 Și-n schimb îți vom alunga tristețea
 Cu vesele cântece și ghidușii..."

Melodia cu tentă medievală mă acompaniază deseori la drum când sunt singură și am mult de mers.


Merg relaxat. Mă depășește cu furie o Dacia Logan. 

Rânjet sardonic în cască. "Știi ce se va întampla, nu? După ce ies din sat te las în urmă după primele curbe... dar dacă tu insiști să imi arăți că poți...".

Perdeaua de apă se îndesește. Simt cum începe să îmi intre apă în cizme. Waterproof? De unde... nimic nu mai e waterproof după un anumit număr de ore de mers prin torențială cu vânt în rafale.

Senzații tari după ce depășesc o mașină, fugărind coloana de melci pe curbe. TIR-ul din fața mea, încărcat cu mașini noi, începe să îmi arunce în cale bucăți mari de cauciuc și scânteioare. Pornesc avariile și claxonez prelung. La rândul lui pe avarii, mastodontul cu coadă de cometă oprește descumpănit.

Un fior rece îmi cutremură corpul. Nu, nu e de la frig. E epava mașinii înghesuite în parapet, înconjurată de bucățelele de șasiu împrăștiate în jurul ei. Alba ca Zăpada cu cei șapte pitici. Albă ca Zăpada a omorât cel puțin un om, judecând după epava stâlcită grotesc, ca un reproș mut.

"Pe fondul neadaptării vitezei la condițiile de drum... a pierdut controlul asupra direcției de mers... a părăsit carosabilul... a lovit frontal parapetul... victimele încarcerate... la fața locului s-au deplasat două echipaje... circulația a fost blocată pe ambele sensuri...". Cuvintele purtătorilor de cuvânt de la Poliție mi se derulează în cap cu tot cu formulările standard pe care le știu pe de rost deja.

Cum adică "a pierdut controlul asupra direcției de mers"? Cum să pierzi controlul? Nu erai acolo?

Dunarea bătrână a împrumutat culoarea cenușie a cerului. Apă multă, peste tot. Acum și in mânuși. 


"She came to me one morning, one lonely Sunday morning
 Her long hair flowing in the mid-winter wind..."

Dar aprinde odată lumina aia! Folosiți luminile de parcă vă vine factura la curent în mașină... Ăsta sigur e din sat și cotește pe o străduță laterală. A plecat fără faruri, fără semnalizare. Așa, taie-mi calea!


Calitatea anvelopelor Michelin nu m-a dezamăgit până acum. Aderență perfectă pe asfalt ud. Bine, e și rece, normal să se simtă ca o săniuță când accelerez. Nimeni nu-i perfect.

Singură pe șoseaua cu două benzi de pe sensul meu de mers. Singură pe două roți. Șoferii îmi fac loc ca niciodată... dovadă că unele cutii de metal conțin și Oameni. Torențiala în rafale îmi bate din față și nu pot deschide viziera nici măcar un pic. Parte și din cauza frigului. Aburul din interiorul "geamului" îmi confirmă că încă sunt vie.

Un TIR se apropie din sens opus, urmat de o fântană arteziană. Imbrățișez rezervorul și mă strâng ca o pisică, așteptând impactul. Pentru o fracțiune de secundă închid ochii, gest reflex. Perdeaua de apă izbește din plin, destabilizând motocicleta și timp de o (altă) clipă nu văd nimic, până se împrăștie apa. Valkyrie patinează un pic, deconcertată.

Opresc în benzinarie. Mâinile nu mă ascultă, după ce le scot înțepenite din mânușile mustind de apă. Le schimb cu cele de vară, peste care pun o pereche de mânuși de service, cumpărate din shop. Sunt conștientă că se vor uda la loc, dar câștig un pic de timp. 


Mă încolăcesc ca un șarpe în jurul unei cești de ceai fierbinte. Încă 170 km și ploaia nu dă semne că se va opri prea curând. Nu mă las pradă disperării - trebuie să ajung musai în seara asta. Indiferent dacă nu-mi mai pot strange mainile, care deja mă dor, pe ghidon. Strâng ambreiajul și frana cu toate degetele, îmbrăcate în mânușile ciudate de mecanic. 

Furia rachetelor marca Audi/BMW se potolește nițel când trecem prin dreptul altei epave auto, răsturnate lânga șosea. Arată de parcă s-ar fi răsucit de mai multe ori în baletul fatidic de dinainte de impact. Polițiștii fac măsurători, traficul din sensul opus este oprit.

Crucile de pe marginea drumului nu pot vorbi, dar spun o poveste. Și nimeni nu vrea să le asculte, deși apar în multe curbe periculoase... uneori și pe drum drept. 

Crucile aveau și ele odată mâini, picioare, prieteni, o familie... dar orgoliul de a depăși orbește a fost mai mare decât gândul la cei dragi. "Nu mi se poate întampla mie". 

Autostrada e un patinoar imens și rafalele de apă par să mă împingă înapoi. Încă puțin și sunt acasă... 500 km de ploaie torențială și vânt în rafale, din cei 600 în total. Până și răbdarea are o limită. Pe care am depășit-o demult, dar nu am alta opțiune decât să merg mai departe...