Gânduri colbuite, cu suflet de arșiță...

Nu am avut timp în ultimii ani să mă opresc și să mă întreb de ce fac asta. Nu mi-am făcut timp, pentru că nu este nicio întrebare. Roțile din mintea mea se învârtesc la nesfârșit, chiar și atunci când nu fac nimic. 

Merg la serviciu, mă mai văd cu prietenii, dispar pe drumuri  ca să am unde mă întoarce, cu altă perspectivă. Drumurile mele se împletesc cu restul vieții atât de armonios încât nu pare să mai existe nicio diferență. Cum zicea în poveste - "Nici pe drum, nici pe lângă drum... nici călare nici pe jos...".

Mă înclin intre liniile discontinue sau mai puțin intuitive ale drumului. Libertatea e mereu un traseu între două linii; orice altceva e o iluzie. Respirația și răsucirea sigură a încheieturii de la mâna dreaptă sunt mai puțin sesizabile, eclipsate de înlănțuirea ideilor ca un fular proaspăt împletit - un ochi pe față, unul pe dos...

Știu să îți spun despre ordinea în care apar florile - după o iarnă stearpă se inundă câmpurile cu rapița însorită dintr-o dată, ca o bucurie subită. Apoi vin macii tiptil, ca un zâmbet neașteptat și furiș. Apoi tufele nepăsătoare de măceș care îți ies în cale de te-miri-unde și nu știi de ce te privesc timid, din rozul timid al petalelor. Ce să te faci cu pădurile de salcâm pline cu albine înțepătoare? Dar parfumul fin e altfel decât mireasma grea a florilor de tei, care te împresoară posesiv și ți se vâră adânc în suflet, amintind de verile copilăriei și de... Bacalaureat. 

În iunie pândesc, ascunse prin Bulgaria, câmpuri neașteptate de lavandă. Sulfina și florile de câmp sunt mai târziu, în căldura uscată de fân cosit. Merg adânc în munți să caut ținuturile mai răcoroase cu cimbrișor sălbatic, noua mea floare preferată.

Aburul ce iese din asfalt în curbele înrămate cu verdeață din munte și Soarele ce își croiește raze printre picăturile ce atârnă încă între Cer și Pământ îmi dau un sentiment nedefinit. Sunt fericită că trăiesc, recunoscătoare că sunt vie și pot vedea toate astea. E un fel special de fericire, care nu depinde de oameni sau bunuri materiale. Ceva ce avem cu toții înăuntru, dacă nu ne e prea teamă să privim printre crestele colțuroase ale Sinelui veritabil. 

Căldura e asupra mea ca un clopot mare de sticlă de când am ieșit în câmpie. GPS-ul mi-a murit înainte să ajung în oraș. Mă iau după indicatoare, ajung în centru cumva și caut pensiunea X, îmi zic. Intru în oraș, cotesc pe străduțe mai mult instinctiv și mă opresc să caut pe hartă. Ridic privirea și sunt fix pe strada care trebuie, în fața pensiunii căutate. Așa ceva nu se poate!, imi zic. Așa cum se bănuiește că ar exista un Dumnezeu al bețivilor, cu siguranță e și unul al drumeților obosiți. Astfel de întâmplări mă motivează să continui să ajut cum pot, când pot, pe cine pot... pentru că iaca, ajutorul se întoarce înapoi ca un câine credincios, fix când și (de) unde nu te aștepți...

Îmi răsucesc corpul cu grijă între cearșafuri să nu o trezesc pe Bunica, draga de ea... am stat la povești toată noaptea, și arăta iar tânără, ca în zilele copilăriei mele. Încă imi amintesc clar ultimele lucruri pe care le-am vorbit. Deschid ochii în timp ce întind mâna spre cealalt pernă din camera mea single de hotel. Bunica nu mai e din 2010. Iar pe mine mă așteaptă azi un alt drum. Și știu că și noi prieteni. Nimic nu e întâmplător. Nu degeaba am găsit așa de ușor pensiunea și am stat la taifas cu Ea în vis. Azi voi întâlni alți oameni...

Cobor zâmbind spre parcarea unde Valkyrie mă așteaptă cuminte. Motociclismul m-a ajutat să fac ceva important în ceea ce mă privește. M-a scos din mine. Lăsându-mă în voia vântului, mi-am pierdut conștiința propriei ființe. Când sunt pe drum, am atât de multe lucruri de observat încât uit să mă mai gândesc dacă mi-e foame, sete sau mă doare ceva. Nu am timp să mă imbolnăvesc. Nu am timp să ma plâng, și mai ales nu am cui. Prin extrapolare, nu mai fac asta nici când sunt cu cineva.

Nu mai știu exact cine sunt, poate pentru că am observat că pot fi mai mult decât ceea ce credeam că sunt. Sau cu totul altfel. Mai curând știu cum mă percep alții. Și asta nu e rău deloc - te ajută să rămâi cu picioarele pe pământ, chiar când mintea zboară continuu.

Vorbeam deunăzi cu niște prieteni despre avantajele și dezavantajele de a fi trecut de nebunia celor 20 de ani. Și mi-am dat seama de ce înaintarea în vârstă nu mă sperie - pentru că știu destul de multe cât să pot alege să fiu orice aș vrea să fiu. Pot rămâne toată viața o Călătoare, dacă vreau. Sau pot alege să am o familie și să stau pe lângă casă. Câtă vreme alegerea este a mea, nu contează ce e. Nu mai simt că aș pierde ceva, alegând o anume variantă. Drumul este același. Drumul meu. Iar asta mă liniștește. Posibilitățile se construiesc pe măsură ce roata motocicletei rulează kilometrii într-un ghem de gânduri, speranțe și amintiri.  

Nu îmi pune o etichetă, Tu, Cel-Care-Nu-Mă-Cunoaște-Încă. Sunt parte din adierea care mătură silueta neagră și aerodinamică a Valkyriei. Sunt suflet de vânt. Aduc parfum de cimbrișor sălbatic, dacă ai răbdare să descoperi câmpul rece unde crește...

"Motocicletă", a.k.a. Obiect Zburător Neidentificat

"Fericiți cei..." -  nu, nu o să mă apuc să recit din Biblie. Mai ales că prima urmare care îmi vine în cap e "săraci cu duhul". Nu am ce face - imaginația, văzută prin ciobul spart și murdar al vieții, ne transformă pe unii în creaturi sarcastice și mintea ne zboară nestăvilită în cele mai aiuristice direcții. Visăm la libertate din tranșeele societății - singura libertate care ne rămâne e cea a minții.

Fericiți cei care au propriul lor garaj - poftim, am zis-o. Până nu îmi incepe imaginația iară să croșeteze fluturi. De molii. 

Acest gen de oameni duc o existență la fel de liniștită ca o gondolă pe canalele venețiene, știind că se trezesc de dimineață, deschid garajul și lumina se profilează încet pe silueta micuță a unei motociclete. Neatinsă de vreo mână străină, nezgâriată, nemarcată de intemperii. Așa cum au lăsat-o ultima dată. 

Au seturi de scule, bidoane de ulei, șuruburi și șurubele, standere, bujii, cauciucuri, prelate, becuri... toate împrăștiate într-o dezordine iluzorie în care pot găsi și el mai mic șoricel. De prins cabluri, nu din acela cu codiță și urechiușe. Unul dintre visele oricărui pasionat de două roți cred că este să aibă propriul lui garaj la un moment dat. Un vis mai îndrăzneț e un service moto, unde să poată face meserie din asamblat și dezasamblat bucăți de cal metalic. Dar asta presupune mai multă bătaie de cap. În final, și o baracă ordinară e satisfăcătoare, câtă vreme din ea te privesc doi ochișori cu becuri H4. Sau unul singur, când vine vorba de creaturi mai introvertite.

Pentru noi, restul, motocicleta devine un fel de OZN. În ochii celorlalți, desigur, când vine vorba de parcare. Oriunde vrei să o pui, mereu va atrage atenția cuiva și va genera o mică polemică pe ton ridicat, legată de spațiul exagerat pe care îndrăznește să îl ocupe. Pornind de la un paznic cu exces de zel până la un vecin "binevoitor", motocicleta este o problemă gravă a societății, care nu poate fi ignorată.

Dacă eram magicieni, o "arhivam" aducând-o la dimensiunea unei motociclete de jucărie pe care o băgam liniștiți în buzunar și ne vedeam de treabă. Din păcate, realitatea crudă generează dileme grave ale logicii. 

Dacă e vară și parchezi într-o parcare privată, vei fi acuzat că strici asfaltul pentru că, din cauza temperaturilor ridicate, cricul lasă o ușoară urmă în asfalt. 

Dacă o lași în parcarea descoperită de la serviciu, cel puțin un angajat va fi deranjat optic de ea, și va fi cel puțin la fel de irascibil ca în situația în care i-a intrat o muscă în ochi. Ca să fie ironia și mai faină, angajatul va fi musai un brav luptător motociclist pentru dreptate, cu cerneala proaspătă pe permis. Și îți va lăsa o notiță pe undeva că te bate sau îți desumflă cauciucurile. La alegere. Până va afla că posesoarea infamului obiect care se încăpățânează să ocupe, sfidător, un loc în spațiu... e o fată... și vor face apoi mișto restul colegilor de el. Pe termen nedefinit.

Dacă comiți obrăznicia de a încerca să îți pitești (nu neapărat la Pitești) motocicleta după o coloană dintr-o parcare subterană, va exista cel puțin un paznic deranjat de prezența ei acolo. Dacă se declanșează alarmele de incendiu, ce facem cu ea? Nu e ok să stea toată iarna acolo. Și dacă o vede șeful, el cum explică?

Dacă o lași în fața blocului, te poți aștepta zilnic să nu o mai găsești. Altfel, numeri zgârieturile apărute peste noapte, cureți discret cojile de semințe apărute pe bord, devii vedeta părinților care vor să își pozeze copiii pe motorul tău, găsești oglinzile strambe... posibilitățile sunt nelimitate, ca în Bronx. Uneori ești întrebat "de cât e" sau "cât bagă" de un 'băețaș' curios. Alteori te trezești privit cu scârbă de catre un vecin mai în vârstă, când încerci să pornești Unealta Satanei. A, și dacă o ții cu prelata pe ea, mai găsești în șa dormind câte o... pisică.

Am avut toate aceste probleme în timp... și poate altele de care nu îmi amintesc acum. În două orașe diferite, București și Timișoara. Oamenii sunt la fel peste tot - nu pot înțelege nevoia motocicletei-TIR de a exista și de a ocupa un loc vital în sânul societății... și ne prigonesc ca pe primii creștini care încercau să propovăduiască noua lor religie.

Și totuși, nu mă pot abține să nu zâmbesc atunci când văd o siluetă micuță de motocicletă ascunsă după un stâlp/copac/gard, ca o mică victorie asupra intoleranței.