Singura prin Europa - Ziua 2: Timisoara - Viena

Deschid ochii in camera luminoasa a prietenei mele din Timisoara. Azi trec granita. Ma incearca un sentiment nedefinit. Nu am mai facut asta singura. M-am intors acasa de una singura pe motor anul trecut si toate drumurile duceau incoace, dar parca altul e sentimentul cand plonjezi in necunoscut...

Mananc ceva fara mare tragere de inima in casa mare si goala, parca asteptand. Carina e la serviciu, ii las cheia la o prietena si plec in pribegie... E deja prea cald dar nu m-am putut trezi mai devreme, eram rupta de oboseala.

Traversez orasul toropit, prind centrul aglomerat si stau in semafoare pana simt ca mi se usuca si gandurile in casca. Evadez din oras cu gesturi mecanice. Ma simt adormita, fac cateva greseli in trafic si ma gandesc unde voi ramane peste noapte. Tinta era Viena, pana sa se complice lucrurile si sa constat ca aveam cardul in Euro expirat, situatie pe care am rezolvat-o in acea dimineata in Timisoara. In vartejul pregatirilor uiti uneori sa verifici cele mai simple lucruri...

Zbor spre Cenad. Accelerez - lantul care trece uscat prin pinioni imi zangane in urechi ca o dojana... nici asta nu am fost in stare sa fac? Unde ma duc, ce fac? Capitulez in Sannicolaul Mare, intr-un restaurant de mana a doua dintr-o parcare de TIR-uri. Mi-e sete si sunt prea nesigura. Trebuie sa imi adun gandurile...

Caldura imi aminteste de incidentul nefericit pe care l-am avut cu o luna in urma: un soc termic venind de la Timisoara spre Bucuresti. Am mers cu motocicleta la 38 C pana aproape mi-am pierdut cunostinta. Deshidratata si slabita intr-o zona montana fara semnal si cu trafic minim – am stat cu Moartea la o cafea, am dansat cu Disperarea si am luat o decizie. Nu am vrut sa renunt, sa ma intind pe jos si sa sper ca voi fi gasita. Asa simteam sa fac. In mod remarcabil, reusesti sa tragi cu dintii de vointa care te tine in viata chiar atunci cand nu crezi ca mai ai resurse...

Pizza din parcarea de TIR nu era buna. Limonada era racoritoare si cafeaua vioaie. Suficient. Cu forte proaspete, mananc si ultimii kilometri dinspre Vama Cenad. Am emotii cu GPS-ul, sper sa fie updatat corespunzator. Si daca nu e, merg dupa Soare. Nu e nimic care sa poata sa ma mai poata intoarce din drum.

Trec printr-un nor de lacuste (?) care mi se izbesc in parbriz, carene si apoi casca, amintind de o cazna biblica. Pustiu in Cenad, cum ma asteptam. Vamesii ma intreaba daca merg singura si clatina din cap. Dar ma privesc cu o anume curiozitate amestecata cu respect. Potrivesc GPS-ul spre Mako, unde ma voi sui pe autostrada.

Ma strecor nestiuta prin satele mici si adormite ale vecinilor unguri. Detalii aparent banale imi incanta privirea. Flori in glastre, un anume fel de a vedea viata care fac din fiecare casuta un „acasa” veritabil pentru aproape oricine. Ma minunez cum ma scoate GPS-ul aproape pe camp, o usoara strangere de inima, dar ma duce fix unde trebuie.

Kilometrii de autostrada zboara pe sub mine fara tragere de inima. Nu sunt multe de vazut in campiile Pannoniei... doar nesfarsire. Lumina portocalie a amiezii se transforma intr-un apus spectaculos pe masura ce Toothless isi croieste drum in valurile de asfalt spre Austria. As vrea sa pot parcurge Ungaria intr-o singura bataie a inimii, sa fiu mai aproape de drumurile mele de suflet. Un exercitiu de rabdare.

Un soricel imi fuge sub roti pe o rampa de pe centura Budapestei si sper ca l-am ratat. Simplul gand ca as putea face rau aiurea unei fiinte vii imi creaza un gol in stomac.

„Eine 10-Tage Vignette, bitte.”, ii pronunt victorioasa austriacului blond cu ochi albastri din benzinarie. „Fur Motorrad” – o zic de parca nu s-ar vedea cu ochiul liber. Zambesc salbatic cand imi da restul. Vigneta de anul asta e albastra. Cele de anul trecut erau verzi.

Autostrada austriaca se impleteste si despleteste in suvite de drum in lucru pana la periferia Vienei. Ma prinde noaptea si iar nu mai vad. Gasesc anevoie intrarea spre zona unde am stat si anul trecut, cand mi-a murit bateria.

Cum sa devina un hotel impersonal dintr-o zona industriala un loc de suflet? Si totusi, doar 6 statii de metrou pana la Stephansplatz. Linie directa. Nu in seara asta, sunt prea obosita si e tarziu. Maine dimineata, pana plec. Vreau sa vad daca mai gasesc o carte la libraria din spatele Domului. O vazusem anul trecut si mi-a parut rau ca nu am luat-o. „Est ist Sommer und ich lebe noch...” – memorii ale soldatilor din Primul Razboi Mondial.

Povestesc cu niste prieteni pe Wi-Fi pana la o ora tarzie in noapte si ma pierd in lumea viselor... Drumul frumos abia de maine incepe.

Despre singurătate, cu drag de oameni

Motociclismul de touring te schimbă ca om. 

Devii fugitiv. Te trezești că stai într-o încăpere plină cu oameni și nu ești acolo, ci undeva pe drum. Începi să preferi mirajul depărtărilor reuniunilor sociale. Te vezi cu prietenii doar în timpul săptămânii, după serviciu. Pentru că în weekend ești la fel de absent ca și cum ai avea  o familie. Doar că familia ta e compusă din munți, păduri și ape, copii care zâmbesc din sate uitate de timp, bătrâni care îți dau binecuvântarea și prieteni dragi care te primesc în casa lor la ceas de seară...

În cască ești mereu singur, chiar dacă te plimbi cu alții. Asta dacă nu ai Intercom. Eu nu am. Nu poți împărtăși imediat impresiile despre o întamplare de pe drum. Fie le ții pentru mai târziu și le țeși în povești, fie ți le spui singur și le faci uitate... Te înveți să taci, să rămâi tu cu tine. Mai târziu, când nimerești iar printre oameni, rătăcești tot înăuntrul tău, cu un zâmbet pierdut... și nu ești în stare să descrii ce ai simțit atunci. Te închizi în tine și lumea nu înțelege de ce.

Te cuprinde o stare de neliniște când ești nevoit să rămâi prea mult într-un loc. Iarna e definiția Iadului însuși. Te simți captiv, ca o pasăre în colivie. Devii spartan, îți refuzi plăceri pentru a avea bani de benzină să mai pleci. Și aștepți, depeni nopțile lungi de iarnă la povești pe marginea unei hărți...

Nu te mai sperii și îngrijorezi de multe lucruri. Devii incredibil de calm și senin, trecut prin furcile caudine ale asprimii drumurilor despre care nu poți povesti. Oamenii se agită în jurul tău din probleme banale iar tu îi privești în tăcere. Ai vrea să spui ceva dar nu mai știi ce anume. Unii interpretează asta ca pe o atitudine de superioritate. Alții cred că e nepăsare. Niciunii nu știu cât de ușor ți se îndoaie sufletul ca o trestie în bataia vântului sub armură când vezi o bătrână stând pe prispă cu ochii pierduți pe ulicioara unui sat...

Devii un om care se simte bine și în propria companie, care nu mai caută mulțimi în care să își înece șoaptele sufletului. Vorbești cu tine, te asculți... deveniți apropiați. 

***

Un singur lucru nu poate fi compensat de nimic în goana asta continuă, în fuga de tine și împreună cu tine însuți - căldura oamenilor dragi, a prietenilor, familiarul. Cea mai frumoasă dimensiune a motociclismului este cea umană: străbați lumea în lung și în lat ca să ajungi, în cele din urmă, în brațele cuiva...