luni, 24 aprilie 2017

Anotimpuri introspective

Copilul din mine, care își întinde mânuțele încântat spre o priveliște frumoasă de parcă ar ști să o cuprindă cu sufletul, nu poate să înțeleagă că anii trec. Caută cu aceeași fascinată mirare un colț de iarbă de sub covorul de frunze moarte,  îngenuncheate de iarnă. Se bucură la vederea unui curcubeu, a primei flori de liliac, fuge printre frunzele colorate ale toamnei. Și nu stă locului, mereu își caută motiv de joacă, înodându-și pașii pe potecile anotimpurilor.
Din când în când găsesc câte un fir de păr argintiu de-al Bunicii rătăcit între firele mele arămii și mă întreb dacă mai are pentru mine o poveste. Mă uit în oglindă adânc în ochii ei verzi și o dojenesc blând că a plecat să mi se închidă în suflet și nu o mai pot scoate de acolo să mai schimbăm o vorbă. Demult, o rugam să-mi spună despre tinerețea ei trecută. Parcă acum aș avea și eu câteva povești să-i spun... 
Drumurile mi se aglomerează și se încrucișează pe sub pleoape ca șinele de cale ferată sub clopotul visului. Pornesc de pe potecile gândurilor rătăcitoare sau din amintire și se derulează în autostrăzi infinite, cu mult înainte de a începe, fizic. Kilometrii se dilată și se contractă asemeni timpului, sub povara stării sufletești. 

Caut locuri pe care nu le găsesc pe drumuri. Uneori mă găsesc ele pe mine, când sunt plecată în căutarea altor locuri, despre care cred ca există. Mă simt acasă în locuri pe care nu le-am văzut niciodată. Întotdeauna găsesc altceva, ceva ce nu căutam, și mă întorc alt om. 
Păsările mele de noapte își întind uneori în vis aripile, neștiute. Și atunci nu pot povesti ce se întamplă cu mine. Dar mă impresionează nespus când, suficient de rar, văd ceea ce nu povestesc oglindit în ochii cuiva…

luni, 27 februarie 2017

Gânduri de mijloc de drum...

Constelația Orion atârnă leneș de crengile unui copac desfrunzit din zona ”Mântuleasa”, loc al peregrinărilor melancolice ale lui Mircea Eliade. Ultimele bucăți de zăpadă întărită și murdară mi se înfig uneori în talpa bocancilor - colți acum știrbi ai Babei Iarnă care mi-a molfăit drumurile ca pe niște covrigi uscați. Nu a fost amuzant. Dar acum am suficientă aderență cât să mă pot gândi la ale mele fără să mă trezesc pe jos, măsurând asfaltul înghețat.

Motocicleta doarme în garaj din Octombrie. A fost o iarnă lungă dar e primul an în care, în mod paradoxal, nu am simțit asta. Poate pentru că am fost înconjurată de prieteni mai mult ca niciodată. Și au fost multe de făcut și de visat... iar vremea de afară nu îmbia la regrete. Am lăsat poveștile deoparte, pentru o vreme. 

Rememorez drumul pe care l-am parcurs până aici: am pornit la drum cu o motocicletă mică, de 500 cmc și multe temeri. În primul an nu concepeam să închei sezonul și am mers toată iarna. Pe un 18 Decembrie înghețat făceam off-road pe iarbă înghețată cu noroi pe un maidan de lângă București la -4 C. Prin Ianuarie mergeam cu motocicleta în Bulgaria împreună cu câțiva prieteni - ne-am agățat de un Soare cu dinți mai tare decât a ținut el cu dinții de noi. Ne-am întors încleștați pe fiare de frig dar sunt convinsă că niciunul dintre noi nu a uitat aventura... Nu puteam să mă opresc, era un drum spre care m-au dus inconștient zeci de alte drumuri, timp de o viață.

Motocicleta a crescut sub mine în ton cu numărul de kilometri și mi-a aruncat drumurile în afara țării. M-am mutat în alt oraș și am luat-o cu mine. Tumultul unei vieți necunoscute se căsca sub mine ca o prăpastie minunată, în care trebuia să cad pentru a afla cine e noua ființă care mă privea din oglindă - și de ce continua să mă împingă spre acele drumuri? Am picat mai adânc decât învățasem la Geografie că ar fi Groapa Marianelor și m-am ridicat prin cușmele nepăsătoare ale norilor din pasuri alpine înalte, culmi de Himalaya pe care nu le cunoșteam. Am zburat întins și am rulat panglici întregi de asfalt într-un ghem din care mai apoi am țesut povești.  Ca să fie mai credibile, anii mi-au pudrat șuvițele cu câteva fire argintii din părul Bunicii.

Dacă în primii ani percepeam iarna ca pe un chin infinit pentru că mă obliga să renunț la ceea ce îmi plăcea cel mai mult pe lume, iernile care au urmat au fost din ce în ce mai blânde cu mine. Nu știu dacă acest lucru se întâmplă ca urmare a faptului că mersul pe motocicletă a devenit pentru mine ceva la fel de intuitiv ca respirația - iar asta nu înseamnă că merg grozav, ci doar că am căpătat o anume siguranță, că pot să mă sui pe motor după perioade lungi de timp și să conduc ca și cum aș fi condus ultima dată ”ieri”. Îmi place acest lucru. 

Dar nu, nu e asta... mai curând faptul că am descoperit și alte sensuri în povestea mea. Am fugit mult timp, de mine și împreună cu mine. În cele din urmă am găsit locul pe care îl căutam și nu a fost nevoie să mai fug. ”Locul”, impropriu spus, pentru că nu este un loc - mai degrabă o atitudine mentală. O disciplină de a trăi și a înfrunta greutățile cu capul sus. O disciplină a răbdării de a merge prin furtuni având încredere în starea tehnic-interioară, fără a dispera. O diferențiere a momentelor cînd mă pot descurca singură de cele în care am nevoie de alții. Și am nevoie. Și au și ei nevoie de mine.




Motocicleta e tot timpul ”acolo”, mai mult ca un concept abstract din spatele ideilor - doar că acum nu mai am întotdeauna nevoie de ea fizic. Am descoperit că nu mă mai ofilesc pe zi ce trece dacă nu ies măcar la un drum scurt pe lângă oraș, din timp în timp. Nu mai simt ”sevrajul”. Nu mă mai mulțumesc cu drumurile scurte, mult prea cunoscute acum. Prefer să visez cât mai departe, să-mi întind ramurile gândurilor spre locuri și stări de spirit pe care nu le puteam imagina cu ceva vreme în urmă...


Cea din urmă motocicletă e un vehicul desăvîrșit; obiect nepericulos cîștigat la proba maturității, prin experiențe și experimente repetate. Vibrațiile motorului rezonează în perfectă armonie cu vibrațiile sufletului meu. Știu, se poate ”mai mult, mai bine, mai... altfel”. Nu spun că va fi ”ultima”, cum spuneam înainte. Dar deocamdată sunt aici. Și e bine.





joi, 1 decembrie 2016

Gând nearticulat.

Chemarea zărilor înalte era ca un magnet... acceleram urmând ondularea drumului spre vârf, voiam parcă să prind din urmă creasta zimțată a muntelui din depărtare. 

Închid ochii o fracțiune de secundă și albastrul întreg al cerului mi se colapsează în spatele pleoapelor, formând imaginea ochilor tăi. Un sentiment intens mă face să opresc încheietura mâinii drepte din ondularea de șarpe încolăcit cu hotărâre. Ochii tăi își croiesc drum afară din crâmpeiul meu de gând, colorând cu intensitatea lor lacrimile ce-mi încolțesc în reflexia zărilor.

Încetinește. Poate ai și tu o pereche de ochi pe care vrei să îi revezi...

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

O clipă de liniște...

Roțile Valkyriei se rotesc tot mai încet și se afundă ușor în șuvițele moi ale ierbii pline cu frunze uscate de pe marginea drumului. Atât de lină e oprirea încât rămân suspendată o fracțiune de secundă între cer și pământ, interogativ. Realitatea gravitației nu mă iartă și sunt nevoită să cobor picioarele din scărițe, sprijinind echilibrul delicat al bolidului de 250 kg de sub mine.

Ridic viziera și ascult liniștea în timp ce inspir adânc, ca un prizonier ce vede pentru prima dată lumina zilei. Săgeți ascuțite de senin blând îmi străpung cenușiul privirii, o licărire străină pentru ochii antrenați cu semiobscuritatea și lumina moartă a neoanelor. Zâmbetul palid al zilei de Noiembrie târziu se cerne prin verdele crud ce îmbrățișează baza copacilor desfrunziți, împodobiți cu beteală din rouă și pânze de păianjen, realitate puțin probabilă care te petrece cu gândul în împărăția oniricului. Visez?


Mă bucur în sinea mea că sunt acolo, priveliștea rezonează cu ceea ce simt. A fost un an lung, deși pare că a trecut repede. Evit ușor privirea celuilalt călăreț. Sunt departe, înot in noiane de gânduri împotriva curentului pentru a reveni în momentul prezent. Mă bucur și nu mă pot exprima. O bucurie neobișnuită, amestecată cu cinism tăios. Viața ia turnuri neașteptate și dă lucrurilor o cu totul altă formă decât ne-am imagina. Dacă ar putea căpăta un chip, ar râde în hohote de nedumerirea de pe chipurile noastre...

Răsucesc cheia în contact - îmi place țăcănitul acela familiar care sună a preludiu de vis de zbor. Port cu mine tolba de povești care așteaptă să fie scrise. Mai am nevoie de un singur drum lung, măcar unul...

Odinioară citeam multe cărți, imaginația căuta cu ochii minții descrierile ample ale lui Thomas Hardy. Ținuturi necunoscute zburau grăbite pe sub streșinile pleoapelor, într-un dans numai de ele cunoscut. Apăreau și dispăreau, dar lăsau impresii de neștirbit. Când mă gândesc la o carte pe care am citit-o, văd un întreg tărâm imaginar. Locuri pe care nu le-am asociat vreodată cu un peisaj real văzut cândva.

Acum citesc... hărți. Da, hărți. Începând cu cele tradiționale, de hârtie, până la Google Maps. Parcurg întregi călătorii mentale, trăgând cu ochiul în Street View și încercând să îmi imaginez cum m-aș simți dacă între mine și acel drum ar fi două roți, fizic vorbind... Oare câte poduri ar fi prin fiordurile Norvegiei? Aș patina pe un val înghețat, încremenit pe Atlantic Highway? Cât de bun e asfaltul prin Alaska? Drumurile Portugaliei de pe malul oceanului trebuie să fie foarte frumoase... 

Accelerez brusc și simt învolburarea cailor captivi, care își croiesc drum spre libertate. Frânturi de umbre de ramuri mătură silueta mea și a motocicletei. Ne împing spre depărtări. Visez? Da, visez...

joi, 30 iunie 2016

Gânduri colbuite, cu suflet de arșiță...

Nu am avut timp în ultimii ani să mă opresc și să mă întreb de ce fac asta. Nu mi-am făcut timp, pentru că nu este nicio întrebare. Roțile din mintea mea se învârtesc la nesfârșit, chiar și atunci când nu fac nimic. 

Merg la serviciu, mă mai văd cu prietenii, dispar pe drumuri  ca să am unde mă întoarce, cu altă perspectivă. Drumurile mele se împletesc cu restul vieții atât de armonios încât nu pare să mai existe nicio diferență. Cum zicea în poveste - "Nici pe drum, nici pe lângă drum... nici călare nici pe jos...".

Mă înclin intre liniile discontinue sau mai puțin intuitive ale drumului. Libertatea e mereu un traseu între două linii; orice altceva e o iluzie. Respirația și răsucirea sigură a încheieturii de la mâna dreaptă sunt mai puțin sesizabile, eclipsate de înlănțuirea ideilor ca un fular proaspăt împletit - un ochi pe față, unul pe dos...

Știu să îți spun despre ordinea în care apar florile - după o iarnă stearpă se inundă câmpurile cu rapița însorită dintr-o dată, ca o bucurie subită. Apoi vin macii tiptil, ca un zâmbet neașteptat și furiș. Apoi tufele nepăsătoare de măceș care îți ies în cale de te-miri-unde și nu știi de ce te privesc timid, din rozul timid al petalelor. Ce să te faci cu pădurile de salcâm pline cu albine înțepătoare? Dar parfumul fin e altfel decât mireasma grea a florilor de tei, care te împresoară posesiv și ți se vâră adânc în suflet, amintind de verile copilăriei și de... Bacalaureat. 

În iunie pândesc, ascunse prin Bulgaria, câmpuri neașteptate de lavandă. Sulfina și florile de câmp sunt mai târziu, în căldura uscată de fân cosit. Merg adânc în munți să caut ținuturile mai răcoroase cu cimbrișor sălbatic, noua mea floare preferată.

Aburul ce iese din asfalt în curbele înrămate cu verdeață din munte și Soarele ce își croiește raze printre picăturile ce atârnă încă între Cer și Pământ îmi dau un sentiment nedefinit. Sunt fericită că trăiesc, recunoscătoare că sunt vie și pot vedea toate astea. E un fel special de fericire, care nu depinde de oameni sau bunuri materiale. Ceva ce avem cu toții înăuntru, dacă nu ne e prea teamă să privim printre crestele colțuroase ale Sinelui veritabil. 


Căldura e asupra mea ca un clopot mare de sticlă de când am ieșit în câmpie. GPS-ul mi-a murit înainte să ajung în oraș. Mă iau după indicatoare, ajung în centru cumva și caut pensiunea X, îmi zic. Intru în oraș, cotesc pe străduțe mai mult instinctiv și mă opresc să caut pe hartă. Ridic privirea și sunt fix pe strada care trebuie, în fața pensiunii căutate. Așa ceva nu se poate!, imi zic. Așa cum se bănuiește că ar exista un Dumnezeu al bețivilor, cu siguranță e și unul al drumeților obosiți. Astfel de întâmplări mă motivează să continui să ajut cum pot, când pot, pe cine pot... pentru că iaca, ajutorul se întoarce înapoi ca un câine credincios, fix când și (de) unde nu te aștepți...

Îmi răsucesc corpul cu grijă între cearșafuri să nu o trezesc pe Bunica, draga de ea... am stat la povești toată noaptea, și arăta iar tânără, ca în zilele copilăriei mele. Încă imi amintesc clar ultimele lucruri pe care le-am vorbit. Deschid ochii în timp ce întind mâna spre cealalt pernă din camera mea single de hotel. Bunica nu mai e din 2010. Iar pe mine mă așteaptă azi un alt drum. Și știu că și noi prieteni. Nimic nu e întâmplător. Nu degeaba am găsit așa de ușor pensiunea și am stat la taifas cu Ea în vis. Azi voi întâlni alți oameni...

Cobor zâmbind spre parcarea unde Valkyrie mă așteaptă cuminte. Motociclismul m-a ajutat să fac ceva important în ceea ce mă privește. M-a scos din mine. Lăsându-mă în voia vântului, mi-am pierdut conștiința propriei ființe. Când sunt pe drum, am atât de multe lucruri de observat încât uit să mă mai gândesc dacă mi-e foame, sete sau mă doare ceva. Nu am timp să mă imbolnăvesc. Nu am timp să ma plâng, și mai ales nu am cui. Prin extrapolare, nu mai fac asta nici când sunt cu cineva.

Nu mai știu exact cine sunt, poate pentru că am observat că pot fi mai mult decât ceea ce credeam că sunt. Sau cu totul altfel. Mai curând știu cum mă percep alții. Și asta nu e rău deloc - te ajută să rămâi cu picioarele pe pământ, chiar când mintea zboară continuu.

Vorbeam deunăzi cu niște prieteni despre avantajele și dezavantajele de a fi trecut de nebunia celor 20 de ani. Și mi-am dat seama de ce înaintarea în vârstă nu mă sperie - pentru că știu destul de multe cât să pot alege să fiu orice aș vrea să fiu. Pot rămâne toată viața o Călătoare, dacă vreau. Sau pot alege să am o familie și să stau pe lângă casă. Câtă vreme alegerea este a mea, nu contează ce e. Nu mai simt că aș pierde ceva, alegând o anume variantă. Drumul este același. Drumul meu. Iar asta mă liniștește. Posibilitățile se construiesc pe măsură ce roata motocicletei rulează kilometrii într-un ghem de gânduri, speranțe și amintiri.  

Nu îmi pune o etichetă, Tu, Cel-Care-Nu-Mă-Cunoaște-Încă. Sunt parte din adierea care mătură silueta neagră și aerodinamică a Valkyriei. Sunt suflet de vânt. Aduc parfum de cimbrișor sălbatic, dacă ai răbdare să descoperi câmpul rece unde crește...


luni, 20 iunie 2016

"Motocicletă", a.k.a. Obiect Zburător Neidentificat

"Fericiți cei..." -  nu, nu o să mă apuc să recit din Biblie. Mai ales că prima urmare care îmi vine în cap e "săraci cu duhul". Nu am ce face - imaginația, văzută prin ciobul spart și murdar al vieții, ne transformă pe unii în creaturi sarcastice și mintea ne zboară nestăvilită în cele mai aiuristice direcții. Visăm la libertate din tranșeele societății - singura libertate care ne rămâne e cea a minții.

Fericiți cei care au propriul lor garaj - poftim, am zis-o. Până nu îmi incepe imaginația iară să croșeteze fluturi. De molii. 

Acest gen de oameni duc o existență la fel de liniștită ca o gondolă pe canalele venețiene, știind că se trezesc de dimineață, deschid garajul și lumina se profilează încet pe silueta micuță a unei motociclete. Neatinsă de vreo mână străină, nezgâriată, nemarcată de intemperii. Așa cum au lăsat-o ultima dată. 

Au seturi de scule, bidoane de ulei, șuruburi și șurubele, standere, bujii, cauciucuri, prelate, becuri... toate împrăștiate într-o dezordine iluzorie în care pot găsi și el mai mic șoricel. De prins cabluri, nu din acela cu codiță și urechiușe. Unul dintre visele oricărui pasionat de două roți cred că este să aibă propriul lui garaj la un moment dat. Un vis mai îndrăzneț e un service moto, unde să poată face meserie din asamblat și dezasamblat bucăți de cal metalic. Dar asta presupune mai multă bătaie de cap. În final, și o baracă ordinară e satisfăcătoare, câtă vreme din ea te privesc doi ochișori cu becuri H4. Sau unul singur, când vine vorba de creaturi mai introvertite.

Pentru noi, restul, motocicleta devine un fel de OZN. În ochii celorlalți, desigur, când vine vorba de parcare. Oriunde vrei să o pui, mereu va atrage atenția cuiva și va genera o mică polemică pe ton ridicat, legată de spațiul exagerat pe care îndrăznește să îl ocupe. Pornind de la un paznic cu exces de zel până la un vecin "binevoitor", motocicleta este o problemă gravă a societății, care nu poate fi ignorată.

Dacă eram magicieni, o "arhivam" aducând-o la dimensiunea unei motociclete de jucărie pe care o băgam liniștiți în buzunar și ne vedeam de treabă. Din păcate, realitatea crudă generează dileme grave ale logicii. 

Dacă e vară și parchezi într-o parcare privată, vei fi acuzat că strici asfaltul pentru că, din cauza temperaturilor ridicate, cricul lasă o ușoară urmă în asfalt. 

Dacă o lași în parcarea descoperită de la serviciu, cel puțin un angajat va fi deranjat optic de ea, și va fi cel puțin la fel de irascibil ca în situația în care i-a intrat o muscă în ochi. Ca să fie ironia și mai faină, angajatul va fi musai un brav luptător motociclist pentru dreptate, cu cerneala proaspătă pe permis. Și îți va lăsa o notiță pe undeva că te bate sau îți desumflă cauciucurile. La alegere. Până va afla că posesoarea infamului obiect care se încăpățânează să ocupe, sfidător, un loc în spațiu... e o fată... și vor face apoi mișto restul colegilor de el. Pe termen nedefinit.

Dacă comiți obrăznicia de a încerca să îți pitești (nu neapărat la Pitești) motocicleta după o coloană dintr-o parcare subterană, va exista cel puțin un paznic deranjat de prezența ei acolo. Dacă se declanșează alarmele de incendiu, ce facem cu ea? Nu e ok să stea toată iarna acolo. Și dacă o vede șeful, el cum explică?

Dacă o lași în fața blocului, te poți aștepta zilnic să nu o mai găsești. Altfel, numeri zgârieturile apărute peste noapte, cureți discret cojile de semințe apărute pe bord, devii vedeta părinților care vor să își pozeze copiii pe motorul tău, găsești oglinzile strambe... posibilitățile sunt nelimitate, ca în Bronx. Uneori ești întrebat "de cât e" sau "cât bagă" de un 'băețaș' curios. Alteori te trezești privit cu scârbă de catre un vecin mai în vârstă, când încerci să pornești Unealta Satanei. A, și dacă o ții cu prelata pe ea, mai găsești în șa dormind câte o... pisică.

Am avut toate aceste probleme în timp... și poate altele de care nu îmi amintesc acum. În două orașe diferite, București și Timișoara. Oamenii sunt la fel peste tot - nu pot înțelege nevoia motocicletei-TIR de a exista și de a ocupa un loc vital în sânul societății... și ne prigonesc ca pe primii creștini care încercau să propovăduiască noua lor religie.

Și totuși, nu mă pot abține să nu zâmbesc atunci când văd o siluetă micuță de motocicletă ascunsă după un stâlp/copac/gard, ca o mică victorie asupra intoleranței.



joi, 5 mai 2016

Gânduri într-o ureche, de pe doua roți...

Vârtejuri de gânduri intră în cască odată cu aerul inspirat și își împletesc zborul de aripi în fascicule sparte de verde crud și cenușiu ud de asfalt rulat sub roțile Valkyriei.

Am văzut norul din depărtare și am oprit la timp să îmi pun costumul de ploaie. Florile galbene de pe marginea drumului și-au înclinat corolele în semn de salut, sub bagheta marelui dirijor din simfonia furtunii ce va să vină. Cenușiul albastru al depărtărilor se juca de-a v-ați ascunselea după perdeaua de ploaie.

Ma gândesc la florile de măceș, cum înfloresc într-aiurea pe câmpuri, așa, fără să le pese că le vede cineva...


Schimb două trepte de viteză în jos când intru în sat... merg încet, privită cu suspiciune de ferestrele serioase ale caselor bănățene. Un cățel își flutură vesel coada, zburdând în jurul unei bătrâne gârbovite de povara anotimpurilor. Merge zgribulită, ca și cum ar vrea să ocupe cât mai puțin spațiu în ziua mohorâtă de Mai.

"Om bun, deschide-ne poarta
 Dă-ne o coajă și nu ne goni
 Și-n schimb îți vom alunga tristețea
 Cu vesele cântece și ghidușii..."

Melodia cu tentă medievală mă acompaniază deseori la drum când sunt singură și am mult de mers.


Merg relaxat. Mă depășește cu furie o Dacia Logan. 

Rânjet sardonic în cască. "Știi ce se va întampla, nu? După ce ies din sat te las în urmă după primele curbe... dar dacă tu insiști să imi arăți că poți...".

Perdeaua de apă se îndesește. Simt cum începe să îmi intre apă în cizme. Waterproof? De unde... nimic nu mai e waterproof după un anumit număr de ore de mers prin torențială cu vânt în rafale.

Senzații tari după ce depășesc o mașină, fugărind coloana de melci pe curbe. TIR-ul din fața mea, încărcat cu mașini noi, începe să îmi arunce în cale bucăți mari de cauciuc și scânteioare. Pornesc avariile și claxonez prelung. La rândul lui pe avarii, mastodontul cu coadă de cometă oprește descumpănit.

Un fior rece îmi cutremură corpul. Nu, nu e de la frig. E epava mașinii înghesuite în parapet, înconjurată de bucățelele de șasiu împrăștiate în jurul ei. Alba ca Zăpada cu cei șapte pitici. Albă ca Zăpada a omorât cel puțin un om, judecând după epava stâlcită grotesc, ca un reproș mut.

"Pe fondul neadaptării vitezei la condițiile de drum... a pierdut controlul asupra direcției de mers... a părăsit carosabilul... a lovit frontal parapetul... victimele încarcerate... la fața locului s-au deplasat două echipaje... circulația a fost blocată pe ambele sensuri...". Cuvintele purtătorilor de cuvânt de la Poliție mi se derulează în cap cu tot cu formulările standard pe care le știu pe de rost deja.

Cum adică "a pierdut controlul asupra direcției de mers"? Cum să pierzi controlul? Nu erai acolo?

Dunarea bătrână a împrumutat culoarea cenușie a cerului. Apă multă, peste tot. Acum și in mânuși. 


"She came to me one morning, one lonely Sunday morning
 Her long hair flowing in the mid-winter wind..."

Dar aprinde odată lumina aia! Folosiți luminile de parcă vă vine factura la curent în mașină... Ăsta sigur e din sat și cotește pe o străduță laterală. A plecat fără faruri, fără semnalizare. Așa, taie-mi calea!


Calitatea anvelopelor Michelin nu m-a dezamăgit până acum. Aderență perfectă pe asfalt ud. Bine, e și rece, normal să se simtă ca o săniuță când accelerez. Nimeni nu-i perfect.

Singură pe șoseaua cu două benzi de pe sensul meu de mers. Singură pe două roți. Șoferii îmi fac loc ca niciodată... dovadă că unele cutii de metal conțin și Oameni. Torențiala în rafale îmi bate din față și nu pot deschide viziera nici măcar un pic. Parte și din cauza frigului. Aburul din interiorul "geamului" îmi confirmă că încă sunt vie.

Un TIR se apropie din sens opus, urmat de o fântană arteziană. Imbrățișez rezervorul și mă strâng ca o pisică, așteptând impactul. Pentru o fracțiune de secundă închid ochii, gest reflex. Perdeaua de apă izbește din plin, destabilizând motocicleta și timp de o (altă) clipă nu văd nimic, până se împrăștie apa. Valkyrie patinează un pic, deconcertată.

Opresc în benzinarie. Mâinile nu mă ascultă, după ce le scot înțepenite din mânușile mustind de apă. Le schimb cu cele de vară, peste care pun o pereche de mânuși de service, cumpărate din shop. Sunt conștientă că se vor uda la loc, dar câștig un pic de timp. 


Mă încolăcesc ca un șarpe în jurul unei cești de ceai fierbinte. Încă 170 km și ploaia nu dă semne că se va opri prea curând. Nu mă las pradă disperării - trebuie să ajung musai în seara asta. Indiferent dacă nu-mi mai pot strange mainile, care deja mă dor, pe ghidon. Strâng ambreiajul și frana cu toate degetele, îmbrăcate în mânușile ciudate de mecanic. 

Furia rachetelor marca Audi/BMW se potolește nițel când trecem prin dreptul altei epave auto, răsturnate lânga șosea. Arată de parcă s-ar fi răsucit de mai multe ori în baletul fatidic de dinainte de impact. Polițiștii fac măsurători, traficul din sensul opus este oprit.

Crucile de pe marginea drumului nu pot vorbi, dar spun o poveste. Și nimeni nu vrea să le asculte, deși apar în multe curbe periculoase... uneori și pe drum drept. 

Crucile aveau și ele odată mâini, picioare, prieteni, o familie... dar orgoliul de a depăși orbește a fost mai mare decât gândul la cei dragi. "Nu mi se poate întampla mie". 

Autostrada e un patinoar imens și rafalele de apă par să mă împingă înapoi. Încă puțin și sunt acasă... 500 km de ploaie torențială și vânt în rafale, din cei 600 în total. Până și răbdarea are o limită. Pe care am depășit-o demult, dar nu am alta opțiune decât să merg mai departe...